Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, arhitectura şi, în general, arta industrială au fost incapabile să adauge o concepţie nouă în istoria stilurilor.
Grupări de arhitecţi şi artişti din Germania şi Austria au încercat, din atelierele lor şi fără nicio legătură cu realitatea, să lanseze un stil nou. Încercarea aceasta a fost, de la început, condamnată la un eşec, deoarece un stil nu poate fi conceput din birou, ci trebuie să se grefeze peste realitatea epocii.
Ideea de bază a secesionismului a fost reîntoarcerea la natură, ea fiind exprimată prin aplicarea, în toate ornamentele, a liniilor vegetale şi florale. Cartierele construite în acel stil au căpătat un aspect dizgraţios în ansamblul oraşelor, iar interioarele par o caricatură în istoria stilurilor de mobile. Formele geometrice ale mobilelor dispar şi sunt înlocuite cu un amalgam de linii curbe tratate anarhic, neconstructive şi inestetice.
În această perioadă, fabricarea mobilelor trece de la mica producţie meşteşugărească la producţia pe scară industrială, conducând astfel la răspândirea pe o scară largă a mobilelor de acest fel pe toată întinderea Europei, obţinându-se deformarea gustului maselor populare din epoca sa.
Mobila stil decadent (de la 1900)
Procesul de dezorientare în formarea unui stil nou se continuă în societatea capitalistă din epoca imperialismului. Aceasta este incapabilă de a puncta un conţinut distinct pentru un stil care să exprime caracterele social-culturale ale maselor largi populare. Apar o serie de teoreticieni, care lansează forme noi, decadente, fără conţinut, rupte de tradiţie, desconsiderând specificul naţional şi ajungând la cosmopolitism.
În jurul anului 1920, apare în arhitectură stilul cubist, care reduce exprimarea artistică la un joc asimetric de volume, această idee aplicându-se şi la mobilier. Lipsa de simetrie, de echilibru şi de ornamentaţie a mobilierului, tablourile şi statuetele expresioniste au dat locuinţelor un aspect rece şi artificial, care nu a fost suportat decât scurtă vreme.
Eşecul cubismului a dus la căutarea unei alte soluţii, la funcţionalism, formulă care a fost lansată de arhitectul francez Le Corbusier. Ideea de bază este că locuinţa este o aşa-zisă “maşină de locuit”, în care mobilierul nu trebuie să aibă un aspect artistic, ci numai un scop util, adică funcţional.
Introducerea mobilei din ţevi de metal, în linii simpliste, a dat interioarelor un caracter de clădiri publice, de clinici, de laboratoare, săli de aşteptare, săli văduvite de căldura unui cămin.
Cu toate acestea, stilul de faţă n-a putut să pătrundă decât într-o mică pătură a clasei burgheze, care a căutat în funcţionalism senzaţia noului.
Un alt aspect al decadentismului şi al formalismului l-a constituit ansamblul încercărilor demarate de creatorii de mobilă, care, negând toate formele tradiţionale, neglijând până şi buna funcţionare şi scopul în care au fost create mobilele, au redus totul la jocul liniilor, cu singurul scop de a fi originali. Stilul continuă în ţările capitaliste, neavând însă pârghii temeinice pentru a revoluţiona prin nou, mai ales că acesta se îndepărtează tot mai tare de înţelegerea maselor populare.
