Epoca preistorică a Chinei începe cu vreo trei mii de ani înainte de epoca noastră şi ne-a lăsat numeroase obiecte de artă de valoare, iar ultimele săpături făcute au scos la iveală obiecte de artă datând chiar dinaintea acestei perioade. Faptul prezentat duce automat la concluzia că arta chinezească este cea mai veche pe care o cunoaştem.
Deşi istoria Chinei este bogată în evenimente, totuşi trecerea de la o relaţie de producţie la alta s-a făcut în mod extrem de lent. Dominaţia de mai multe ori milenară a aceleaşi clase sociale a avut drept urmare întărirea spiritului conservator, care a impus nu numai obiceiurile sociale, ci şi regulile artei, literaturii, construcţiilor, portului şi tuturor celorlalte manifestări ale vieţii de toate zilele. Astfel, putem să constatăm că în China, formele construcţiilor, obiectele de artă, porţelanurile etc. au rămas aproape neschimbate timp de mii de ani. Chiar contactul şi influenţele puternice ale altor culturi (greacă, indiană, persană) au dus, în cele din urmă, la absorbirea lor în spiritul artei chineze, cu care au făcut corp comun.
Forma casei chinezeşti este pătrată şi de dimensiuni nu prea mari. Când un bogătaş dorea să aibă un spaţiu de locuit mai mare, el construia mai multe pavilioane învecinate, care se completau unul pe altul.
Pe când corpul casei chineze este sobru, acoperişul are, dimpotrivă, o linie variată, graţioasă şi cu elemente de ornamentaţie foarte bogate, pictate şi adesea chiar lăcuite.
Materialul care prezintă cele mai variate utilizări, atât în construcţie cât şi în interior, este bambusul.
Interiorul unei case chinezeşti se caracterizează prin despărţituri interioare, flexibile, mobile, alcătuite din paravane uşoare, artistice, lăcuite sau executate din mătase pictată sau brodată, din perdele de mărgele de sticlă colorată sau de lemn strunjit.
Interiorul nu prezintă multe elemente arhitecturale; el este sobru, efectul artistic bazându-se pe bogăţia coloritului covoarelor (albastru, corai, roz), al plafonului de lemn casetat, lăcuit şi aurit, al mobilei lăcuite în negru sau roşu aprins, al lampioanelor de hârtie sau de mătase, cu ciucuri bogaţi. La coloritul acesta cald, se adaugă strălucirea obiectelor de artă: porţelanuri, bronzuri, fildeşuri etc.
Mobila chineză se caracterizează printr-o concepţie sobră, care a rămas neschimbată timp de multe sute de ani. Fantezia creatoare a artiştilor chinezi şi-a dat frâu liber, neîngrădit, în decoraţia şi ornamentaţia suprafeţelor, care sunt bogat sculptate sau încrustate în semirelief cu scoici, fildeş, sidef, jad, pietre semipreţioase, şi apoi lăcuite în negru, roşu, galben, verde.
Prestigiul neîntrecut de care se bucură arta chineză în întreaga lume se datorează, în primul rând, tehnicii şi artei lăcuitului, care au fost inventate de chinezi cam de vreo 2500 de ani. Lacul se obţine din seva lemnului de lac, un copac originar din China de sud şi China centrală. Maiştrii lăcuitori posedă tehnici foarte variate, dintre care se pot enumera lacul sculptat, care se execută prin suprapunerea mai multor culori de lacuri în straturi subţiri, ajungând chiar până la 18 straturi. Pe aceste straturi de lacuri se desenează ornamentaţia dorită şi, cu multă răbdare, se sapă până la stratul voit, realizându-se astfel prin desen, plastică şi colorit un efect incomparabil.
O altă tehnică a lăcuitului este realizarea unei suprafeţe lucioase, cu o netezime asemenea cristalului. Pentru obţinerea acestui rezultat, artistul avea nevoie de materialul potrivit, trebuia să aibă cunoştinţe tradiţionale şi un mediu absolut curat, complet lipsit de praf, o atmosferă umedă; în acest sens, meşterul lăcuitor pleca cu barca în largul mării.
O tehnică renumită în Europa este lacul “Canton”, executat pe fond negru, combinat cu aur.
