Scrisoarea Reginei Maria către fiul său, Principele Carol

“Ce aș putea să-ți spun, Carol, fiul meu? Ce poate să-i spună o mamă fiului său atunci când îi străpunge inima pentru a treia oară? Aceluia pe care, ca să spun aşa, l-am adus pe lume? Aveai totul: o țară care avea nevoie de tine, o muncă măreață înaintea ta, un viitor mare, un cămin fermecator, o soție bună și frumoasă, un copil de adorat, părinți care te iubeau și cărora ai fi putut să le fii mâna dreaptă. Părinți care merg spre bătrânețe, şi care au o misiune pe care tu trebuia să o completezi. Renunți la toate acestea, le sfarmi în bucăți, le azvârli departe ca pe niște lucruri de aruncat. Și pentru ce? Încerci să te înşeli singur, pe noi și pe alții, cu vorbe goale. Le faci imputarea că nu au încredere în tine, că n-au înțelegere pentru nevoile tale omenești, că nu-ţi recunosc străduințele. Vorbe! Vorbe! Ştii sigur că nu sunt decât vorbe. Știi că ai avut mai mult decât ceea ce ți se cuvenea din lucrurile bune ale acestei lumi. Ai avut mai mult decât partea ta de dragoste, de îngăduință, bani, prestigiu, încredere și, dacă n-ai avut încă destul, este fiindcă n- ai voit-o, fiindcă i-ai preferat pe lăudatorii goi și lipitori în locul celor care, dorindu-ți binele, s-au ridicat în fața primejdiei ca să strige: Ia seama! Pentru că te iubeau mult, pentru că aveau încredere în tine şi în viitorul tău, fiindcă voiau să facă din tine un om.Care dintre noi nu a fost silit uneori în viață să asculte rațiunea, să urmeze un sfat aspru, să renunțe la ceva, să renunţe la o parte din cele mai scumpe dorinţi? A iubi adânc nu înseamnă a merge orbește după ceea ce omul poate să dorească într-un moment de nebunie. A iubi înseamnă să încerci să țintuiești pe cel pe care-l iubești în drumul drept, să-l ajuți să trăiască cum trebuie, să se facă un om de onoare și folositor, să încerci să-l încurajezi să accepte partea sa de durere, ca și partea sa de muncă și de plăcere.

Cum ți-am spus-o în ultima noastră întâlnire tristă de la Sinaia, ceea ce nu pot întelege la tine este concepția ta despre viață. Dragostea pentru tine este numai o îngăduință către tine însuți, numai lăsarea în voia năvălirilor de instincte împinse până la disprețul satisfacerii și uitării imediate. Nu este în codul tău nici o credință, nici o stăpânire, nici un sentiment al datoriei, nici o cinstire a cuvântului dat, nici o mărginire a moralei, nici un drum drept pe care să vrei să-l urmezi, nimic, absolut nimic? Nici un ideal, nici un vis al viitorului? Numai să te lași pradă pasiunilor care plutesc în jurul tău? Atunci, fiul meu, ai dreptate să pleci; atunci nu ne putem înțelege. Vorbim o limbă deosebită. Atunci, în realitate, nu ești demn să fii așezat în fruntea altora, să fii ales șef al unui popor care are nevoie de un conducător capabil de sacrificii, de un om care să-l iubească îndeajuns, pentru a se învinge pe el însuși, din dragoste pentru popor. Dacă nu recunoști nici o datorie, nici o credință, nici o obligație, atunci, într-adevar ești nedemn să porți făclia.

Erai aici folositor pentru totul şi la toţi, erai născut pentru o moștenire glorioasă. Și acestea toate le arunci oamenilor în față? Și pentru ce? Și pentru cine? Erai odată un drag copilaș cu părul de aur, băiatul nostru, băiețelul Ţării, cel dintâi născut român, primul lor copil. Erai nădejdea noastră, comoara noastră și bucuria viitorului. Erai ca Mihai, un băiețaș cu bucle de aur. Și l-ai părăsit pe Mihai. Către soția ta, către mama ta, nu spui un singur cuvânt. Pentru el nu trimiţi îmbrățișare. Îl părăsești, îl azvârli din viața ta și, o dată cu el, pe dulcea ta tovarășă pe care juraseși s-o iubești, să o cinstești și s-o protejezi. Nici un cuvânt ca să ne ceri să ne ocupăm de el. Nici un cuvânt ca să-l apropii de inima Ţării. A Ţării pe care ai trădat-o. Nici un cuvânt de iubire sau recunoștință pentru tatăl tău care a fost așa de aproape de moarte, în primăvară, nimic ca să micșorezi loviturile groaznice pe care i le-ai dat, în mod laș, în aceste ceasuri pline de primejdie. Nici un cuvânt de amintire, de iubire, de recunoștință, de fidelitate. Numai imputări – că n-ai fost înțeles și acuzări – că n-ai fost ținut în seamă. Carol, fiul meu, aceasta era urarea de despărțire a mamei tale: ca să poţi să nu-ţi dai niciodată seama cât de hidos este actul pe care l-ai săvârșit și în ce chip îngrozitor și neomenos ai făcut ceea ce ai făcut. Lumea este mare. Sunt mulți rătăcitori pe pământ, mulți nelegiuiți, fii rătăcitori. Te duci printre ei, întorcându-ți privirile spre cine și cu cine? Nici eu, mama ta, nu o știu. Crezi că poate fi pentru tine o fericire adevărată chiar dacă pe noi ne părăsești? Chipul păcatului încoronat în șuvițe roșii!

Am încercat odată să te opresc. Am crezut odată că băiatul cu păr de aur trăia încă în tine, primul meu născut, ceva care era ca Mihai de astăzi și care ar fi rămas în tine, ceea ce ar fi putut să slujească această țară pe care noi o construim, ceva adevărat, ceva care să fi fost încă fiul meu. Atunci m-am ridicat ca o tigroaică apărându-și puiul, îndârjită și luptând cu o lume plină de ură, din dragoste pentru tine, Carol, pentru că mai credeam în tine.Astăzi deschid mâinile amândouă și le găsesc goale, goale de orice credință. Dacă socotești că viața îți datorează totul și că tu nu-i datorezi nimic în schimb, atunci Carol, băiatul meu, faci mai bine că pleci. Desigur, nu ești demn de misiunea pe care ți-o încredințase Dumnezeu. Nu ești demn să fii om printre oameni. Nu ești demn să fii soț, părinte și fiu. Și acum, la despărțire, nu-ți spun decât atât: Carol, oricât de nesfârșită ar fi lumea, inima unei mame este mult mai mare și chiar sfâșiată în bucăți, zdrențuită într-atât că nu mai este decât o rană sângerândă, o vei găsi încă bătând pentru tine până în ultimul ceas. Când vei avea nevoie de ea, adu-ți aminte de aceasta, Carol, și, pentru băiatul cu șuvițele de aur care a fost altădată al meu, te îmbrățișez pentru ultima oară și-ţi pun pe frunte, Carol, ultimul sărut de mamă

Drumurile vieții sunt lungi și numeroase Carol, și dacă eu, Regina, trebuie să te azvârl din mine, inima mea te va aștepta, totuși la capătul fiecăruia dintre aceste drumuri, fiindcă, fiul meu, Carol, cred că va veni într-o zi ceasul când vei avea nevoie de mine, ceasul negru când ai să plângi singur, părăsit de toți, așa cum tu i-ai părăsit pe toți.”